Un incendiu pe șantier începe rar cu o flacără spectaculoasă. Începe cu o scânteie de la un disc de debitat care a sărit trei metri, a intrat printr-o fantă și a ajuns pe o folie de polistiren. Fumul apare peste patruzeci de minute, când echipa care a tăiat a plecat de mult la altă lucrare. Permisul de lucru cu foc există exact pentru a acoperi acest interval — cel dintre terminarea operațiunii și momentul în care se poate spune, cu temei, că nu mai există risc.
Sub denumirea de „lucru cu foc” intră mai mult decât se crede: sudura electrică și oxiacetilenică, tăierea cu flacără sau cu disc abraziv, polizarea, lipirea cu flacără, dezghețarea cu arzător, folosirea suflantelor cu aer cald pentru hidroizolații, arderea sau topirea bitumului. Practic, orice operațiune care produce flacără deschisă, scântei sau temperaturi suficient de mari cât să aprindă un material din jur.
Când devine obligatoriu permisul și cine îl emite
Regula de fond este simplă: permisul se cere pentru lucrări cu foc executate în afara locurilor special amenajate și dotate pentru astfel de operațiuni. Un atelier de lăcătușerie cu banc metalic, pardoseală incombustibilă, fără materiale inflamabile în jur și cu stingător la îndemână este un loc amenajat — acolo sudura curentă nu necesită un permis de fiecare dată. În rest, adică pe aproape tot șantierul, permisul este necesar.
Câteva situații în care nu se pune problema unei excepții:
- Lucrări pe acoperiș, în special peste hidroizolații bituminoase sau termoizolații combustibile.
- Intervenții în apropierea rezervoarelor de combustibil, a butelii, a instalațiilor de gaz sau a zonelor cu pericol de atmosferă explozivă.
- Sudură sau tăiere la un utilaj, mai ales lângă rezervor, furtunuri hidraulice sau cablaje.
- Lucrări în spații închise, subsoluri, tuneluri, puțuri, unde fumul și gazele nu au unde să se ducă. Riscurile suplimentare sunt aceleași care apar la orice activitate desfășurată în spații închise sau subterane, iar aici se adaugă consumul de oxigen și emisiile de la procesul de sudare.
- Lucrări într-o clădire în funcțiune sau parțial ocupată, unde există alte persoane care nu știu ce se întâmplă.
Permisul se emite de o persoană cu atribuții stabilite în organizarea internă — de regulă conducătorul locului de muncă, responsabilul cu apărarea împotriva incendiilor sau o persoană nominalizată prin decizie. Emitentul nu semnează un formular; el verifică fizic locul, stabilește măsurile și le consemnează. Executantul semnează că le-a înțeles. Ambele semnături sunt asumări de responsabilitate, nu formalități administrative.
Permisul este valabil pentru o lucrare, într-un loc anume, într-un interval de timp anume. Nu se emite „pentru toată săptămâna, pe tot etajul”. Dacă lucrarea se mută în altă zonă sau condițiile se schimbă, se emite alt permis.
Pregătirea zonei: ce se verifică înainte de prima scânteie
Partea utilă a permisului este lista de verificări care se fac înainte. Ordinea de mai jos funcționează pe teren:
- Îndepărtarea materialelor combustibile pe o rază suficientă în jurul punctului de lucru — inclusiv deasupra și dedesubt. Scânteile cad, se rostogolesc și trec prin fante. Ce nu poate fi mutat se acoperă cu pături ignifuge sau paravane, nu cu folie de plastic.
- Etanșarea deschiderilor — goluri de instalații, rosturi, tubulaturi, chesoane. O scânteie intrată într-un ghenă ajunge la două niveluri distanță.
- Verificarea ce se află de cealaltă parte a peretelui sau a planșeului. Se taie o țeavă, iar căldura transmisă prin metal aprinde izolația din camera vecină. Cineva trebuie să se ducă și să se uite.
- Golirea și, unde este cazul, inertizarea recipientelor care au conținut combustibil sau substanțe inflamabile. Un rezervor „gol” conține vapori, iar vaporii sunt problema.
- Măsurarea atmosferei în spații închise sau acolo unde pot apărea gaze inflamabile, înainte și pe durata lucrului.
- Asigurarea mijloacelor de stingere potrivite tipului de risc, amplasate la punctul de lucru, verificate și în stare de funcționare. Un stingător aflat la cincizeci de metri, pe alt nivel, nu contează ca măsură.
- Verificarea echipamentului — cabluri de sudură fără izolație deteriorată, furtunuri de gaz fără fisuri, supape de reținere a flăcării montate, butelii asigurate vertical, reductoare funcționale.
- Informarea celor din jur și, dacă e cazul, izolarea sau dezactivarea temporară a detectoarelor de incendiu, cu reactivare obligatorie la final și cu supraveghere compensatorie pe durata dezactivării.
La lucrările executate la înălțime, pe schelă sau din nacelă, măsurile de foc se suprapun peste cele de protecție anticădere, iar echipamentul de protecție trebuie să fie compatibil: chingile textile obișnuite se degradează la scântei, deci este nevoie de variante rezistente la temperatură. Nu se improvizează nici aici.
Supravegherea în timpul lucrului și după terminarea lui
Persoana care supraveghează — numită frecvent „observator de foc” — este a doua condiție esențială, după pregătirea zonei. Rolul ei este exclusiv acesta: să privească zona, nu piesa. Nu ajută la sudură, nu ține materialul, nu pleacă după scule. Are la îndemână mijlocul de stingere, știe cum să dea alarma și cunoaște traseul de evacuare.
Poziția observatorului se alege în funcție de unde ajung scânteile, ceea ce înseamnă adesea în încăperea de dedesubt sau de cealaltă parte a peretelui, nu lângă sudor. Când zona de risc are mai multe fețe, este nevoie de mai mulți observatori — o singură persoană nu poate acoperi două niveluri simultan.
Partea care se sare cel mai des este supravegherea după terminarea lucrului. Materialele care mocnesc au nevoie de zeci de minute până la aprindere vizibilă, iar o parte din incendiile grave pornesc după plecarea echipei. Practica larg răspândită este o supraveghere continuă de minimum o oră după încheierea operațiunii, urmată de verificări repetate în intervalul următor, cu durate mai mari la lucrările pe acoperișuri sau lângă materiale care mocnesc. Verificarea nu se face doar vizual: se pipăie suprafețele metalice, se controlează spațiul de sub planșeu, se caută miros de ars. Un termometru cu infraroșu ajută mult și costă puțin. Permisul se închide formal, cu semnătură, abia după această verificare finală.
Cum se integrează permisul în organizarea șantierului
Permisul de lucru cu foc nu funcționează izolat. El trebuie corelat cu celelalte permise și proceduri: lucrul în spații închise, lucrul la înălțime, intervențiile la utilaje, izolarea energiilor. Când se sudează la un utilaj, permisul de foc merge împreună cu blocarea surselor de energie, altfel se lucrează cu flacără lângă un circuit sub presiune. Aceste corelări se stabilesc în documentația generală, acolo unde se descrie și conținutul unui plan de siguranță pentru lucrul cu utilaje grele, ca să nu ajungă două proceduri să se contrazică pe teren.
Subcontractanții sunt punctul slab tipic. O echipă care vine pentru două zile aduce cu ea obiceiuri din alte locuri și, uneori, convingerea că permisul este birocrație. Regula trebuie comunicată la intrarea pe șantier, iar accesul la echipamentele de tăiere sau sudare condiționat de existența permisului. La fel de important este ca oricine observă o lucrare cu foc fără măsuri să poată opri activitatea imediat; dreptul acesta trebuie să fie explicit, pentru că altfel oamenii ezită să intervină, iar situațiile în care cineva poate opri legal lucrul pe un șantier sunt exact cele în care ezitarea costă cel mai mult.
Cerințele concrete privind conținutul permisului, durata de valabilitate, persoanele îndreptățite să îl emită și obligațiile de supraveghere sunt stabilite prin reglementările de apărare împotriva incendiilor aplicabile în România și pot fi completate prin proceduri interne mai stricte. Înainte de a-ți construi formularul propriu, verifică textul în vigoare împreună cu cadrul tehnic cu atribuții în domeniul apărării împotriva incendiilor sau cu responsabilul SSM al firmei — un model descărcat de pe internet acoperă rareori exact riscurile de pe șantierul tău.
